Avion / Cu motor / Fără motor...

Apropos de ambreiajul de care pomeneam ieri, știți de ce mașinile au cutie de viteze, iar avioanele nu?

Pentru că la mașină, dacă îți moare motorul, te oprești; în schimb la avion, dacă-ți moare motorul, te oprești.

Eh, de fapt nu e chiar-chiar așa -- după cum aveam să aflu azi.

Una din senzațiile tari pe care ți le poate oferi pilotajul e să-ți vezi elicea, în zbor. În mod normal n-o vezi, că se învîrte mult prea repede, deci dacă o vezi, înseamnă că stă.

Cînd elicea stă, viața pilotului depinde de două condiții simple: altitudine și viteză. Dacă ai suficientă viteză ca să ajungi pînă la un loc plat, lung și gol; sau destulă altitudine ca să poți cîștiga viteza și poziția respectivă prin coborîre, atunci poți plana pînă la sol, așa cum instructorul mi-a arătat -- turuind ca de obicei fără încetare, în speranța că o să rețin măcar o parte din ce-mi spune -- și nu ai nicio problemă.

Dacă nu, tot n-ai nicio problemă... în veci.

(Faptul că dl. Mateiu este instructor de planorism și fost component al lotului național de acrobație cu planorul cu siguranță n-a dăunat operațiunii.)

Azi am zburat cam 50 de minute și a fost prima dată cînd am folosit stația radio a avionului. Instructorul a rugat pe una din doamnele din aeroclub să păzească stația și să îmi dea răspunsurile cuvenite, așa că pentru prima dată mi s-a auzit vocea pe 123.5 MHz: “Startul, aprobați rulajul pentru 5044!”

De fiecare dată cînd folosesc stația trebuie să mă lupt cu reflexul de-a mă identifica folosind indicativul personal de radio. Și totuși mi-e teamă că într-o zi, un controlor de trafic o să rămînă interzis auzind “Turnul, aici YO5-OOZ/AM...”

Angajări de mare angajament

Azi m-am trezit la 6 că am avut mult de condus; 12 ore mai tîrziu eram la aerodrom, pregătit să nu confund frîna de mînă cu comanda flapsurilor ori palonierul stîng cu ambreiajul.
Am zburat cam 45 de minute și am învățat un lucru important, pe care îl citisem prin cărți dar abia acum l-am experimentat. Și-anume, cînd avionul urcă și pierde astfel viteza, sub o anumită limită curentul de aer devine nelaminar, filoanele de aer se desprind de planurile avionului și portanța începe să dispară.

Cînd se întîmplă treaba asta, avionul “se angajează”, adică lasă nasu’-n jos (și la dreapta) și pică. Și pică! În situația asta, dacă dai curs impulsului de a te lupta cu avionul pentru a-l îndrepta, ești pierdut. Ceea ce trebuie făcut este să comanzi exact meniul pe care îl cere avionul: adică o înclinare în picaj în dreapta. Imediat ce faci asta, avionul recapătă viteză -- într-o secundă ori două și astfel și portanță; nu mai rămîne decît să-l îndrepți și să-ți continui zborul.

Prima dată cînd am făcut asta m-am cam temut -- e o chestie sa nu vezi decît cerul și să simți că avionul, cîțiva milimetri de tablă între tine și cei 300 de metri de aer pînă jos, începe să trepideze și să se lase pe-o rînă. Dar am repetat manevra de 4 ori și mi s-a părut chiar OK. Cred că dacă mi s-ar întîmpla vreodată să nimeresc accidental într-o astfel de situație aș da comenzile corecte.

85 de grade

Ieri am venit la aeroclub pentru o oră de teorie; nu ne-am atins de avion. În schimb, azi ne scoatem pîrleala.

Mai întîi am făcut exercițiile obișnuite (pentru stagiul curent), adică: viraje, schimbări de altitudine, și cîteva tururi de pistă. Am urcat pînă la plafonul de nori și-am făcut un superb slalom printre ei.

Apoi instructorul meu a aflat că în comuna Ghindari -- cam la 35 de km de Tg. Mureș -- s-ar afla o jumatate de bidon de ulei de motor. Cunoașteți vreun motiv mai bun sa te sui în avion și să zbori pînă la micul aerodrom din Ghindari? Nici eu.

Am văzut pentru prima dată cum se completează un plan de zbor; dealtfel l-am și păstrat. Poate peste cîțiva ani o să-l pun în ramă, cine știe. Apoi am avut un scurt dar intens curs de navigație aeriană, în decursul căruia, ca să fiu foarte sincer, n-am învățat nimic nou -- dar a fost o recapitulare utilă. Cu pixul și raportorul am făcut o schiță a drumului notată cu puncte de reper, distanțe și timpi.

- De asta te ocupi tu, mi-a zis instructorul.

- Foarte bine, mereu am vrut să navighez un avion, zic. Urc în dreapta?

- Ce să cauți în dreapta? Ești elev pilot, locul tău e în stînga. Mă duci la Ghindari exact pe 85 de grade pe busola GPS, ai priceput?

- Adică să și zbor, să și navighez? m-am îngălbenit eu. Păi eu abia pot să țin linia dreaptă... dacă tre’ să mă și uit după coșurile de la Fântânele, o să ajungem fix la mare!

- Las’ că n-ajungem la mare, zice instructorul. Nu de alta, dar n-avem atîta benzină...

Distanța în linie dreaptă între cele două aerodromuri e cam 32 de km. Am decolat, am virat la dreapta și am căutat pe GPS estul fără două liniuțe și jumătate. Întreg drumul a fost un chin de-a păstra viteza cît de cît constantă, altitudinea undeva între dealuri și spațiul cosmic, precum și capul compas, în timp ce instructorul îmi vîntura nenorocita de hîrtie pe la nas și striga:

- Uite, acuma la stînga tre’ sa trecem pe lîngă Miercurea Nirajului, peste 2 minute la 140 km/h! Ai zburat mai încet, așa că mai stăm juma’ de minut... Ține capul! Peste încă 7 minute tre’ să vedem lacul de la Bezid! Nu înclina, păstrează altitudinea, ține reperul, vezi copacii ăia doi de pe deal? îmi arată spre o pădure de vreo 8 hectare.

Îmi dezlipesc cu un șpaclu ochii de pe altimetru și vitezometru și caut copacii cu pricina; îmi imaginez că i-am găsit și confirm...

După vreo 30 de km depășim ultima culme și ne găsim fix deasupra comunei Ghindari.

- Unde-i aerodromul? mă interoghează. Hai, să văd că-l găsești!

- Trag cu ochiul în stînga și-n dreapta... văd doar dealuri, case, grădini.

- No, nu l-ai văzut încă? zice nerăbdător.

Mă holbez mai atent la peticele colorate de mai jos. Nu văd nimic care să fie dreptunghiular și cu numere în capete. În schimb am văzut o turmă de oi. Tot capete numărate și-acolo.

Exasperat, instructorul se proptește în manșă. Avionul pune botul în jos ca un Zero la Pearl Harbour și stomacul meu decolează spre Lună și stele; dar văd, în sfîrșit, pista fix sub elice.

- Vădvădvădvădvăd!, îmi doresc eu orizontala cu voce tare. Instructorul redresează, cheamă pe frecvența locală, și facem un tur de pistă ca să aterizăm cu vîntul în față.

Cînd am coborît din avion eram ud de sus pînă jos. Mateiu era de mult jos, discutînd cu omul locului, Zoli, pe cînd am coborît eu pe aripă. Pe șoseaua aflată la nici 50 de metri, o mașină oprise să ne vadă aterizarea și toată familia îmi admira probabil tricoul și pantalonii uzi.

“Gata”, îmi zic. “La întoarcere îl rog să mă lase în dreapta, să trag un pui de somn sau măcar să respir ca lumea.” Dar pînă am decolat, mi-a revenit curajul; din păcate, oboseala și-a spus cuvîntul (da, la mine oboseala vorbește) și am zburat mai prost la întoarcere ca la venire.

În total am strîns 1 oră și 45 de minute, cel mai lung zbor de pînă acum - precum și prima aterizare pe alt aerodrom decît ACTM.

La aterizare:

- Ce, ai obosit? mă întreabă dl. Mateiu.

- Păi... un pic. Dvs. n-aveți nimica? întreb.

- Eu?! Pai mie aici jos mi se face rău, tre’ sa urc ca să-mi treacă... După vreo 5 ore de zbor încep și eu să simt ceva.

Așa o fi cînd ai peste 1000 de ore de zbor în buzunar...

Filmări aeriene

A trecut aproape o săptămînă de cînd am zburat ultima dată. Între timp mi-a trecut prin cap că ar fi bine dacă aș putea înregistra zborurile de școală, ca să le pot studia acasă, liniștit și cu riscuri mai mici de moarte violentă, și să-mi analizez greșelile.

Cum de ziua mea am primit o cameră video de amatori, am mai cumpărat un minitrepied flexibil și un mic dar foarte deștept reportofon (iRiver), împreună cu un splitter stereo. Camera video nu are o intrare separată pentru microfon, așa că ideea era să trag sunetul direct din bordul avionului -- din sistemul intercom -- pe reportofon, urmînd să-l lipesc de pista video în post-producție.

Cu juma’ de metru de scotch am agățat camera cu capul în jos de una din grinzile cabinei; apoi am conectat reportofonul și căștile avionului împreună prin splitter, și am pornit toată instalația.

Am zburat o oră, exersînd niște viraje, schimbări de altitudine, precum și vreo 2-3 tururi de pistă... mai mult tentative.

După aterizare, reportofonul era mort. Aveam să-l las la încărcat o zi încheiată pînă a repornit, deci probabil bateria nu a ținut... nici măcar o oră. Din nefericire, nimic din înregistrare nu s-a păstrat. Aș fi crezut că un player așa modern, pe care te poți uita la filme, poze și poți citi cărți ori asculta radio, e destul de deștept încît să salveze fișierul în care tocmai înregistrează atunci cînd simte că-l lasă puterile.

Rămas fiind cu sunetul captat de microfonul camerei -- în carlingă zgomotul făcut de motor acoperă aproape orice altceva -- am scos înregistrarea din memoria camerei și-am purces la procesare și montaj. Am întors-o cu 180 de grade, am tăiat bucățile inutile în care casca mea acoperea complet, pentru multe secunde, obiectivul camerei; și m-am străduit să folosesc un egalizator dinamic pentru a reduce zgomotul motorului și-a scoate în evidență vocile.

Am obținut un clip de 42 de minute care mi-a fost foarte util ca studiu.

O camera cu obiectiv superangular și cu intrare separată pentru microfon ar fi excelentă pentru orice elev-pilot care vrea să-și studieze greșelile după zbor.

Comparație

Azi am stat pe scaunul stomatologului de două ori mai mult decît am zburat. Adică 1 oră la stoma, 30 de minute de zbor care-au inclus: 2 decolări, viraje în aer, și din fericire exact 2 aterizări.

În aviație, cel mai important lucru e să păstrezi mereu numărul decolărilor egal cu numărul aterizărilor...

"Ține salca!"

Prima lecție de zbor a început la sol și-a continuat tot la sol -- adică după o repetare a prezentării cabinei și comenzilor, am purces la niște rulaje pe pistă, ca să mă obișnuiesc cu linia dreaptă... cel puțin pe pămînt. Cu ocazia asta am auzit fraza care avea să-mi poarte zilele și nopțile în săptămînile ce vor urma: “Ține salca!” Adică o salcie nenorocită lîngă niște plopi aflați la capătul pistei, pe care trebuia s-o folosesc ca reper pentru a merge drept. PI-ul (pilot-instructor) ambala motorul iar eu trebuia să controlez direcția de rulaj folosind pedalele-paloniere. Nu pare a fi mare lucru și probabil chiar nu e, dar e tare diferit de mașină, ba chiar seamănă mai mult cu controlul unui tanc. (Nu că aș fi condus vreodată un tanc...) În plus, e foarte important să te ferești de zonele cu iarbă necosită. Dacă elicea ajunge la iarbă, se distruge destul de repede. Elicea avionului -- ca și instructorul meu -- ar prefera să fie tot timpul numai și numai în aer...

Cînd în sfîrșit am decolat, am început să învăț să fac viraje și să mă obișnuiesc cu comenzile. Nu e așa mare filosofie, ba chiar din anumite puncte de vedere e mai complicat să conduci o mașină (schimbatul vitezelor, traficul...) însă e foarte ușor să greșești, și atunci -- pînă la formarea reflexelor -- trebuie să privești, să asculți, să citești, să interpretezi, să decizi și să acționezi în cel mult cîteva secunde.

Acul altimetrului o ia în jos? Tragi ușor de manșă... dar asta îți reduce viteza cu aerul. Compensezi mărind ușor turația, dar dacă nu simți exact cît, o iei imediat la deal. Slăbești ușor manșa ca să păstrezi zborul orizontal... dar dai de o termică ce te ridică brusc cu 2 m/s chiar dacă ții botul în jos. Ieși din termică avînd botul în jos, avionul pică, instructorul strigă; tragi de manșă, mai dai gaz, cuplul motor împinge botul spre stînga, trebuie să apeși palonierul drept, și auzi imediat: “Ține salca!” (sau ce reper o fi).

- Nu te înclina! De ce înclini avionul?

- Nu brusca manșa, că mi se face rău!

- Cu pedală la dreapta! De cîte ori să-ți spun, bila merge cu manșa și fuge de picior!

- Iar i-ai scăpat botu’! De ce-i scapi botu’?

- Domnu’, domnu’, viteza, avem doar 100 la oră, ne prăbușim, ce facem?

- Redu din turație, iubește-ți motorul, că altfel te lasă cînd ai nevoie și mori!

- Ai urcat la 250, pai eu ți-am zis să stai la 200!

- Duuuulce ieșim din viraj!

- Numa’ cu gîndul tre’ să miști manșa! Uită-te la mîna mea... uită-te, na! Nici nu se vede cînd o mișc! Numa’ mă gîndesc ca vreau să urc, și uite pe variometru, avem juma’ de metru pe secunda!

- Uită-te în față cînd scoți flapsurile! De ce te uiți la pompă cînd o închizi? Că pompa nu pleacă nicăieri!

- Ce cauți deasupra Mureșului? Pai eu pe-aici ți-am zis s-o iei?

Sau interesantele discuții despre repere:

El: Ia-ți iute un reper la travers, uite silozul de la Ceauș, îl vezi?
Eu: Nici nu știu cum arată un siloz, darămite să știu unde-i Ceauș și încă din avion...

Sau:

El: Vezi depozitul de la Ogra, ăla de sub ultima culme?
Eu: Care?
El: Ăla mă, unde se vînd căpșuni! Da’ nu-l știi?!
Eu: Nu! Că noi luăm căpșuni din piață...
El: Păi și cînd meri acas’ la a’ tăi, nu opriți la Ogra după căpșuni?
Eu: ...căpșuni...!

Dar mai ales nemuritorul:

- Ține salca! Ține salca! ȚINE SALCA!!!

Interesant mi s-a părut că e mai simplu să faci viraje decît să zbori drept... Se spune despre zborul drept și orizontal că ar fi cea mai grea manevră de pilotaj...

Azi am primit și suportul de curs teoretic.

Google, instructorul și norișorii

Azi dimineață poștașul mi-a adus un colet de la “Aripi Românești”. În plic: două numere din revista “Pilot Magazin” și-o carte, biografia unui pilot.

La ora 11 aveam programare la o agenție imobiliară; am mers pe jos pînă acolo, vreo 3-4 km. Cu 4 zile înainte vorbisem la telefon cu un instructor de la școala de pilotaj din Alba Iulia, dar costa cam mult și era cam departe. Ajuns la agenția imobiliară am fost rugat să aștept, așa că mi-am scos telefonul și am dat o raită pe Google, căutînd o școala de pilotaj mai aproape, și spre surprinderea mea, am găsit una doar la 2 km -- chiar în Tg. Mureș, adică. Mai exact am dat peste niște interviuri publicate cu dl. Ioan Mateiu, pilot încercat pe tot felul de zburătoare, care pregătește la rîndu-i și piloți pe ultraușoare.

După ce-am terminat treaba la agenție m-am suit în primul taxi și i-am zis: “la aerodrom, vă rog!” Taximetristul a nimerit strada, dar a ratat intrarea în aeroclub, așa că a trebuit să întoarcă; l-am plătit și m-a lăsat în praf. Am intrat pe poartă și am luat-o la întîmplare în stînga. Niște doamne rezemau automatul de cafea de lîngă clădirea aeroclubului.

- Sărumîna, dl. Mateiu este?

- E la zbor, îmi răspund. La planoare!

Pe pistă erau două planoare subțirele și un grup de copii în jurul lor. O iau la picior prin iarbă și ajung la elevii planoriști -- liceeni, dar cu mai multă experiență de zbor chiar decît un absolvent al școlii de pilotaj de linie. Mi-au arătat planorul în care dl. Mateiu zbura “la dublu” și mi-au zis că mai are vreo 6-7 elevi, deci vreo juma’ de oră de lucru.

Trase de mosorul aeroclubului, planoarele plecau în viteză, se desprindeau aproape imediat și luau vioaie înălțime, bucuroase că scapă în sfîrșit de iarbă și pămînt. Cînd cablul mosorului ajungea aproape la verticală, comanda de desprindere îl elibera spre sol, într-o cădere încetinită de o mică parașută roșie, iar planorul își continua zborul în tur de pistă, cu elev și instructor.

Cînd a aterizat cu ultimul elev, instructorul a ieșit din cabină și-a luat-o pe jos spre hangar. M-am înscris pe o traiectorie de interceptare.

- Dl. Mateiu? (“I presume”, aproape am continuat...)

- Da, a răspuns, uitîndu-se cam pătrat la mine. Nefiind avion, parapantă sau vultur, ori măcar vreo insectă zburătoare, nu prezentam prea mult interes pentru omul căruia pasiunea de peste 20 de ani -- zborul -- i-a devenit natură.

Mă recomand și-i întind mîna. Mi-o strînge bărbătește și simt că-mi mai dă o șansă să am macar vreo aripioară pitită pe undeva:

- Salut!

- Aș dori să fac școala de ULM-uri, intru eu direct în subiect. Am înțeles că sînteți instructor.

- Așa-i. De unde știi?

- De pe Google.

- Ce meserie ai?

- Pai, fac programare.

- Aha; de fapt vreau să știu cum stai cu timpul liber.

Și uite-așa am intrat în vorbă și pînă la urmă ne-am înțeles. L-am întrebat:

- Pe ce zburăm?

- Pe avionul ăsta, zice, și-mi arată un Aerostar Festival alb cu albastru și roșu, acoperit cu niște huse.



- Frumos, zic. Nu mă urcați un pic? N-am mai zburat niciodată în ceva mic.

Stă și se gîndește un pic și zice:

- Ba da, atunci zicem că ăsta e zborul de aclimatizare. Urcă-n dreapta, poți să faci poze dacă vrei, poți să pui întrebări.

Dacă îi ceream un pahar de apă, m-ar fi refuzat morocănos. Dar dacă i-am dat un motiv să zboare...

La ora 13:13 am decolat în primul zbor cu manșa-n față din viața mea. Am făcut 2-3 poze, am pus întrebări, ba chiar am controlat puțin avionul, încercînd să-l păstrez în zbor drept orizontal. E posibil să mă fi descurcat mai bine atunci decît la anumite exerciții de tur de pistă din orele ce-au urmat...

Introducere

Motto:

"Why do you fly?"
"Because I believe that anyone who doesn't want to fly is crazy."
(Maj. John Sheppard)

Acest blog descrie experiențele unui aspirant la cer. Nu, nu în sensul figurat :) Îmi doresc să trăiesc și să fiu sănătos la fel de mult ca orice om normal. Mă refer, pur și simplu, la zbor.

Scopul său este să ofere o oarecare referință altor pasionați de zbor, care nu au idee cum să înceapă și la ce să se aștepte. Dar cel mai mult îmi doresc să le transmit un mesaj: Nu vă abandonați visele!

Am 32 de ani și am visat avioane -- din nou nu în sensul figurat -- de cînd mă știu. Cînd eram mic am citit și recitit toate cărțile în care era vorba despre aparate de zbor, începînd cu "Sfîrlează cu fofează" (poveste pe care am ascultat-o și pe discuri de pick-up) și trecînd pe la "Aeroportul" lui Arthur Hailey.

Am început cursurile de zbor pe avioane ultraușoare abia la vîrsta asta, dar nu cred că e prea tîrziu. După ultraușoare sper că vor urma alte categorii de aparate de zbor. Nu voi recupera niciodată orele de zbor ale unui absolvent de academie militară, dar în fiecare zi cînd zbor, se cheamă că am zburat mai mult decît pînă în ziua precedentă...

Prezenta cronică descrie trecerea mea prin școala de aviație ultraușoară, zi după zi, cu bune și rele. Lectură plăcută.
 

© Copyright Hai la zbor! . All Rights Reserved.

Initial design by TemplateWorld

Blogger Template created by Deluxe Templates