Nu-s cerebral

Cît a trecut? Aproape juma' de an. Dar am zburat din nou.

Eram sigur că am uitat aproape tot, dar spre surprinderea mea, n-am uitat chiar așa de multe, și ce-am uitat mi-am reamintit pînă la finalul orei de zbor. O oră lungă, cu 4-5 angajări în limită, viraje strînse, dar mai ales vreo 6-7 tururi de pistă -- pe direcția 05, adică invers față de cum eram obișnuit.

Dar cu siguranță că nici n-am progresat...

Tind mereu să înclin aparatul la viraje ("nu înclina! uite, asta-i înclinația corectă pentru voi, ăștia afoni!") deși nu cred că asta mi-e principala hibă. De la virajul 3, unde abia a doua oară mi-am amintit să reduc turația la 3800, abia reușesc să păstrez viteza constantă pînă la virajul 4. Acolo mă necăjesc să stabilizez la 120 km/h ca să pot scoate, încetuc, flapsurile.

După aia începe distracția.

Trebuie să controlez viteza din turație, dar nu știu de ce nu reușesc deloc. Mi se pare (numai mie!) că maneta de gaze, mai jos de 4000 de ture, se mișcă foarte, foarte greu și am nevoie de teribil de multă forță ca s-o trag spre mine. Am încercat tot felul de șmecherii: să-mi rezem un deget de soclul manetei, ori s-o prind mai de deasupra ca să fie brațul forței mai mare și să controlez fin presîndu-mi mîna de geam. Nicicum nu reușesc să fac reglajele fine care în mașină mi-s atît de la îndemînă, chiar fără să mă uit la instrumente, doar după sunetul motorului și predicția imediată a drumului...

De două ori m-am trezit la 60 de metri cu 150 km/h. Nu mai rămînea de făcut decît să ambalez și să ratez aterizarea...

După vreo jumătate de oră în care am încercat să aplic tot ce mi-am promis în astea 6 luni că voi face la următorul zbor: să simt avionul, să încerc să găsesc cîteva clipe în care să mă bucur de zbor, să-mi imaginez că aripile-s o prelungire a pilotului, așa cum citisem undeva... instructorul pune mîna pe cheia de contact și oprește motorul.

- Pană simulată de motor, anunță sec.

Văd elicea...

"Calm", îmi zic. Scanez rapid instrumentele, viteza scade iute, dar știu ce trebuie să fac, inițiez un viraj spre centrul aerodromului și pun botul ușor în jos ca să iau viteză.

Instructorul însă nu-i satisfăcut. Accentuează puternic comenzile mele și-mi explică: nu-i vreme de pierdut dacă motorul se oprește, nu mai zburăm de distracție. La vreo 50 de metri pornește din nou motorul și urcăm la loc... înapoi la tururile de pistă...

Nu știu la ce mă așteptam -- totuși au trecut atîtea luni! dar la cît de dor îmi fusese să zbor din nou, am aterizat cam debusolat. Trebuie să învăț să țin hățurile ca lumea la aterizare, altfel o să mă ajungă bătrînețile zburînd în dublă comandă... ca soferițele alea care dau examenul de conducere a nouăzecea oară...

- Care-i principala mea problemă? întreb la hangar.

- Nu ești destul de cerebral, mă lasă mască instructorul. E pentru prima dată în viața mea cînd cineva îmi spune că nu-s destul de cerebral!



CEREBRÁL, -Ă adj. 1. referitor la creier. 2. mintal, rațional, intelectual. 3. (despre oameni; și s.) care se conduce numai după criteriile rațiunii. (<>cérébral)

Două cifre

A trecut aproape o săptămînă de cînd n-am mai zburat. Azi am ținut o oră și jumătate de teorie despre navigație. Instructorul meu are aproape dispreț față de navigația electronică și insistă pe metodele vizuale. Ce-i drept, aparatele se pot strica, dar dacă ți se strică ochii, atunci ai probleme mai mari decît navigația... deci are sens ca orice pilot să știe să navigheze, mai presus de toate, fără VOR, GPS și mai știu eu ce.

S-a făcut senin după ploile din weekend, și cu toate că mîneca de vînt era plină și arăta de-a latul pistei, am și zburat un pic (cam 50 de minute). Cînd vîntul bate tare din lateral, e important să ții avionul “în vînt”, adică să-l îndrepți și răsucești în așa fel încît să compensezi forța vîntului și să ajungi totuși încotro vrei tu. Pe mine treaba asta un pic mă încurcă, pentru că zborul intenționat mai de-a latul îmi aruncă bila indicatorului de girație cît colo, și îmi amintește că n-am servitor să apese pedalele în locul meu; apoi dintr-o dată vîntul slăbește și avionul se duce încotro îl împing, și trebuie să îndrept, dar după trei secunde își revine și iar trebuie să compensez...

- Luptă-te, luptă-te! îmi strigă instructorul.

Ne-am cocoțat pe la 5-600 de metri și am mai încercat niște limite. Am redus turația și-am tras timid de manșă, așteptînd ca viteza să scadă sub limita admisă și avionul să comenteze. În loc de asta, am simțit că ne redresăm.

- Vezi ce stabil e? îmi comunică instructorul. Vrea singur să-și revină, tre’ să-l forțăm ca să intre în limită! și trage de manșă mai tare.

Văd doar cer albastru în față și mă uit la acul tremurat al vitezometrului. 80... 70 km/h... avionul vrea să-și revină, dar nu-l lăsăm. 60 km/h! Cum avem și vînt din față, probabil aproape stăm pe loc... în sfîrșit se simte tremuratul aripilor și botul se lasă-n jos și-n dreapta. Virăm ușurel în aceeași direcție, am și recăpătat viteza și controlul, dar am pierdut 50 de metri din altitudine...

- Bun, ajunge, aud în căști. Zburăm orizontal la viteză mică. 90 la oră! Hai...

Trebuie să reduc din putere și mi-e teamă să nu reduc prea tare. Împing mîna stîngă în ușă ca să am frecare, și trag ușoooor de maneta de gaze, care nu binevoiește să se clintească. Uf, știam că așa o să se întîmple! Trag mai tare, cu ochii la turometru, pregătit să mă opresc repede. Tot nimic, parcă e lipită. Întind un deget ca să simt șanțul pe care alunecă maneta și mai trimit niște mușchi la atac. Nimic! Înjur în gînd și cînd ajung la jumătatea frazei, maneta scapă și turația scade mult prea mult, cu vreo 4-500 de ture. Împing repede înapoi, dar instructorul normal că a observat.

- Ce faci manevre așa bruște?! Lin tre’ să acționezi comenzile!

- În preajma lui 4000 nu reușesc nicicum să fac modificări mici, zic. Dacă trag ușor nu mișcă, dacă trag mai tare scapă!

- Nu există, zice. Maneta e fix așa cum trebuie. Ține acolo mîna pe ușă și trage cu simț!

Zburăm încet, cu 90 km/h. Mă străduiesc să țin viteza constantă dar acul tremură cu variații mari, ca la Dacie.

- Bun, 85 acuma.

Ridic ușurel botul și mă lupt cu maneta de gaze... am reușit să scad turația.

- 80!

Mai scad un pic. Toate indicatoarele îmi joacă de nu mai știu pe care să-l cred. Încerc să zbor orizontal și nu mai încet de-atît, dar e destul de greu.

- Ajunge, zice după cîteva secunde. Hai jos la 200 și intrăm în tur de pistă!

Am făcut un tur de pistă și-am aterizat cu vînt lateral pentru un touch-and-go: imediat după aterizare am redus flapsurile la 15 grade și-am turat motorul în plin, decolînd imediat. Apoi am mai făcut un tur, luptîndu-mă cu vîntul încontinuu, am aterizat, am degajat și ne-am pregătit pentru încă o decolare.

- Vîntul bate din dreapta, deci ne împinge direcția în stînga, deci botul o ia în dreapta, deci o parte din cuplul motorului e compensat, zice instructorul. Deja mă gîndisem la asta -- adică presiune mai redusă pe palonierul drept.

- Reper: tractorul roșu! zice. Ideal ar fi să zburăm peste el, nu prin el...

Din păcate acum vîntul bătea mai tare decît am crezut, așa că nu doar că nu era nevoie de dreapta, ci chiar trebuia în stînga nițel -- așa că la momentul ridicării botului nu mergeam chiar drept, ci cam cîș, forțînd cauciucurile în semiderapaj. După 2-3 secunde însă am căpătat portanță pentru palier, și aproape imediat după aceea ne-am ridicat fără să trag de manșă, zburînd peste tractorul care cosea pista.

Turul a ieșit binișor, doar că am ajuns pe axul pistei cam sus (încă nu pot aprecia singur panta optimă de aterizare şi treaba asta mă cam deranjează) și ca să pierdem viteză mai repede instructorul mi-a arătat o apropiere de-a latul. S-a proptit în pedala dreaptă și am coborît aproape 100 de metri cîș, revenind apoi la atitudinea normală chiar înainte de prima redresare.

- Secretul e să stăm cît mai mult în aer, zice. Noi tragem de manșă, el coboară, și tot așa pînă pune roțile principale; atunci tragem de tot de manșă și așteptăm să se așeze încetuc... uite, așa! Ai înțeles?

Elicea s-a oprit.

- Nici n-am atins gazul, zic, n-am mîna pe el!

- De data asta eu am tras, zice. Hai, frînează, ține salca, bagă flapsurile, pornește motorul, oprește pompa, degajăm și mergem la hangar... Ajunge pe ziua de azi.

Azi am 10 ore de zbor: am ajuns la două cifre...

Angajări de mare angajament

Azi m-am trezit la 6 că am avut mult de condus; 12 ore mai tîrziu eram la aerodrom, pregătit să nu confund frîna de mînă cu comanda flapsurilor ori palonierul stîng cu ambreiajul.
Am zburat cam 45 de minute și am învățat un lucru important, pe care îl citisem prin cărți dar abia acum l-am experimentat. Și-anume, cînd avionul urcă și pierde astfel viteza, sub o anumită limită curentul de aer devine nelaminar, filoanele de aer se desprind de planurile avionului și portanța începe să dispară.

Cînd se întîmplă treaba asta, avionul “se angajează”, adică lasă nasu’-n jos (și la dreapta) și pică. Și pică! În situația asta, dacă dai curs impulsului de a te lupta cu avionul pentru a-l îndrepta, ești pierdut. Ceea ce trebuie făcut este să comanzi exact meniul pe care îl cere avionul: adică o înclinare în picaj în dreapta. Imediat ce faci asta, avionul recapătă viteză -- într-o secundă ori două și astfel și portanță; nu mai rămîne decît să-l îndrepți și să-ți continui zborul.

Prima dată cînd am făcut asta m-am cam temut -- e o chestie sa nu vezi decît cerul și să simți că avionul, cîțiva milimetri de tablă între tine și cei 300 de metri de aer pînă jos, începe să trepideze și să se lase pe-o rînă. Dar am repetat manevra de 4 ori și mi s-a părut chiar OK. Cred că dacă mi s-ar întîmpla vreodată să nimeresc accidental într-o astfel de situație aș da comenzile corecte.