În ultima vreme văd că zbor cam rar. Totuși, azi la 8:30 am primit un SMS: “Hai la 9 la zb.” M-am suit în mașină și am ajuns la aerodrom pe la 9:05, unde la umbra lui AN-2 stătea un grup de “parascrîntiți”. Pe ăștia care sar dintr-un avion care n-are nimic, nu-i prea înțeleg.
- N-au bujii la AN-2, îmi zice instructorul. Tre’ să mergem la Ghimbav după ele, la Brașov. Vii în raid, ai vreme?
Socotesc rapid în cap și răspund:
- Da! Că mai bine zbor decît să lucrez...
- Bun, hai în birou să pregătim crochiul.
Pînă la Brașov drumul e simplu. Sighișoara și Rupea, principalele repere, au fost rapid identificate pe hartă, distanțele măsurate și notate în km și minute, capul-compas stabilit, toate calculele gata în 10 minute. Planul de zbor fusese deja depus înainte să ajung eu la aerodrom. Traversăm curtea spre hangar, unde 5044 se încălzește la soare.
- Azi te ocupi singur de toată comunicația radio.
- Bine, zic. Avem approach?
- Nu, avem doar aerodroamele și Turnul Mureș.
Frecvențele le notaserăm dinainte pe crochiu, ca să nu mai pățim ca la raidul precedent. Le-am luat din revista “
Pilot Magazin”, inclusiv pentru un aerodrom alternativ, la Sânpetru. Urcăm în avion și pornim stația.
- Startul, aprobați pornirea motorului pentru 5044!
Nimic. Controlorul de zbor era în grupul parașutiștilor, îl vedeam din cabină. Repet cererea.
- 5044, repetați!
- Aprobați pornirea motorului pentru 5044!
- Aprob pornirea motorului, vine răspunsul.
Dau cheie cu ochii pe turometru. Elicea prinde viață și e nevoie să calc frînele. Tragem frîna de mînă și așteptăm încălzirea motorului, discutînd ultimele detalii ale raidului. După 10 minute fac testele de magnetouri, apoi forțăm motorul la limită, ca dacă e să facă vreo boacănă, să-i dăm șansa s-o facă înainte să decolăm. Cer permisiunea pentru rulaj și ne îndreptăm spre capătul estic pistei; acolo cer iar voie să mă aliniez, iar după aliniere, cu salcia în colimator, cer permisiunea de decolare.
Motor... ne mișcăm de pe loc. Ambalez încet dar ferm pînă în capăt, atent la palonierul drept; botul se ridică, presez ușor, nu pică la loc dar nici nu stă nemișcat. Avionul dă din cap ca un parlamentar ce doarme în direct la TV. Încă niște secunde și ne-am desprins de tot... trebuie să fac palier, să zbor orizontal, dar avionul are chef de zburat și se ridică, așa că îi tai cheful cu manșa. Supărat, dă să se pună la loc pe iarbă, dar negociem și găsim un fel de orizontală cu multă îngăduință. Motorul răcnește la maxim, avem deja 115, mă gîndesc că vreau să mă ridic și ca de obicei profundoarele îmi citesc gîndul și se ciulesc în sus. Urcăm hotărît, reduc din turație, bag flapsurile la loc. La 100 și ceva de metri începem virajul spre capul necesar; anunț la sol și cer permisiunea de a trece pe frecvența turnului.
- Turnul Mureș cu yankee-romeo 5044.
- 5044, tare și clar.
- Spuneți-ne vă rog dacă ne aveți în evidență, repet eu conștiincios ce-mi dictase instructorul. Planul de zbor fusese depus la timp, dar cei de la Otopeni încă nu-l comunicaseră...
- Negativ, 5044. Doriți să decolați?
Aici intru pe automat:
- Am decolat la minutul patru-zero de la aeroclub Tîrgu Mureș cu destinația Ghimbav; vom zbura la altitudinea de 6000 de picioare și estimăm să ajungem la verticala Ghimbav în 56 de minute, 5044.
- Am înțeles, 5044. Să-mi spuneți vă rog cînd ajungeți deasupra Sighișoarei.
- Wilco, Sighișoara, 5044 - zic eu ca-n filme.
Zborul pînă la Sighișoara a fost neașteptat de lin. Practic mă simțeam ca pe sol. Un oarecare vînt de față ne-a încetinit nițel așa că am întîrziat la întîlnirea cu singura cetate locuită din Europa, și imediat după aia ne-am apucat să căutăm Rupea, silozurile, fumul de la combinatul din apropiere, și în general să ne orientăm.
- 5044, Turnul Mureș!
- Aoleu, am uitat să le zicem ăstora că ieșim din zonă, sare instructorul. Zi-le repede!
- Turnul, sîntem la 5 km sud de Sighișoara, zburăm la 4000 de picioare, aprobați ieșirea din CTR, mă reped eu într-un suflet.
- Apăi să fiți voi sănătoși, că ați ieșit din zonă de 20 de mile, aud în căști. Continuați zborul spre Ghimbav și altădată să mă contactați cînd vă zic să mă contactați.
- Confirmă 5044... La reauzire!
- Ai văzut ce ne-a făcut, zice instructorul. Dacă îi ziceam doar poziția și altitudinea și ne făceam că plouă, nu se lua de noi, dar te-am băgat deliberat în eroare să ceri cu întîrziere aprobarea de ieșire din zonă, ca să vezi cum răspunde -- mă mustrează. Ne-a zis omul să-l contactăm la Sighișoara și noi, nimic!
Un munte se apropie. Urcăm încet dar continuu de la decolare, așa că îl putem trece pe deasupra unei văi, avînd totuși o altitudine de siguranță, egală cu cea mai înaltă cotă plus încă 600 de metri. Peisajul e superb, aerul e liniștit, dar l-aș aprecia și mai mult dacă n-aș fi stresat de instrumente.
Instructorul meu a făcut raidul ăsta de multe ori, așa că îmi dă niște puncte de reper știute de dînsul (“vezi alea trei vîrfuri lîngă care e o șa și apoi un munte mai mare”, etc.), și mă străduiesc să nu mă abat de la drumul indicat de busola GPS. Aerodromul apare după aproape o oră, o fîșie îngustă de iarbă dincolo de un drum, chiar de-a latul traiectoriei noastre.
Mă uit pe foaia de hîrtie după frecvența celor de la Ghimbav. Butonez stația și chem:
- Aeroclubul Ghindari, cu YR-5044.
Nimic. Chem iar; tot nimic. Chem din nou, verific frecvența, nimic.
- Uite acolo în stînga aerodromul Sânpetru, zice instructorul. Cheamă-i pe ăia.
Schimb frecvența și chem de cîteva ori degeaba; nimic. Revin pe Ghindari și chem iar.
- 5044 cu Turnul, aud în căști o voce nouă.
- Turnule, sîntem la 5 km nord de Ghindari, 5044.
- Văd că tot chemați aerodromul degeaba. Vă dau altă frecvență, încercați și acolo și dacă nu, rămîneți cu mine.
Confirm frecvența, schimb și chem de cîteva ori; tot nimic. Revin...
- Turnule, 5044, nu răspunde nimeni, rămînem aici. Vom trece la verticală și vom efectua un tur de pistă în vederea aterizării, 5044.
- Aprob, 5044. Aterizați pe zero-trei, la reauzire.
- Confirm, zero-trei, la re, 5044.
De-acum deja coborîm vîrtos; socotim că dacă Mureșul e la 300 de metri deasupra mării și Ghimbavul e la 500, înseamnă că trebuie să facem turul la 400 de metri indicați pe altimetrul calat la Mureș, ca astfel să avem 200 de metri înălțime. Deci, la 400 de metri opresc coborîrea și trecem la verticala pistei. În capăt sînt două turme de oi care pasc nepăsătoare. Au văzut ele păsări și mai mari ca a noastră.
Mi se înfundă urechile. Fac cum am fost învățat: îmi prind nasul cu mîna stîngă, închid gura și suflu tare. Dintr-o dată totul se aude mai clar.
- Ce-ai, ți-i rău? se interesează instructorul. Din poziția dînsului, gestul meu se aseamănă cu cel al cuiva care e pe cale să vomite... Din fericire mă simt excelent.
Virăm pe stînga și intrăm pe latura mare. Pista e spre mine așa că e mai ușor ca acasă. Socotesc în cap cam 45 de grade și intru în virajul 3. Instructorul preia comenzile:
- Ține altitudinea, imaginează-ți panta de coborîre, ne înscriem pe ea cînd mai sînt cam 10 grade.
- Cam acum? măsor eu mental.
- Cam așa, haida!
Înclin avionul (“școlastic, că mi se face rău!”) și baleiez instrumentele, trăgînd cu ochiul la sol. Par a fi două piste alăturate.
- Care-i pista? mă întreabă instructorul.
Niciuna n-are numere, dar prin iarbă se văd balizele albe.
- Aia din stînga, răspund.
- Atunci ai trecut un pic de ax, zice. Îl punem jos dincolo de verdele ăla închis. Hai, redu, scoate flapsurile, pornește pompa, nu scăpa botul! Sîntem sus, mai reducem un pic, ține viteza!
Coborîm suficient de repede; se răzgîndește și țintește chiar pe iarba colorată mai închis.
- Prima redresare! Atît... acuma orizontal... acuma tragem progresiv, trage, trage! Roțile de sub aripi ajung la iarbă dar pămîntul ne refuză și țopăim nițel. Totuși viteza scade și pistă mai este. Le punem jos din nou, cu manșa-n burtă, așteptînd să coboare și cea din față. Sînt atent să nu cumva să frînez iar cu ea în aer, așa că aștept o secundă după ce simt că s-a așezat, ca să fiu sigur. Încep să frînez.
- Frînează, tot mai tare, mai tare, haida, frînează, vezi că vine breteaua aia, frînează, frînează, da’ tu nu vezi breteaua, no! mă apostrofează instructorul. Bag flapsurile și opresc pompa, apoi îi răspund:
- Nu! Că nu știu ce-i aia bretea.
- Uite fîșia aia de iarbă pe care se face degajarea, aia e breteaua.
Ridic din umeri.
- Bun, de-acuma știu.
Pista nu e prea dreaptă; rulăm încet (pe bretea) prin hîrtoape pînă la hangar unde ne așteaptă vreo 4 oameni. Nu e nimeni “acasă”, de-aia nu ne răspundea nimeni la radio, iar turnul cu care am vorbit la aterizare aparține fabricii de avioane din zonă, așa că vom rămîne pe frecvența lor la întoarcere. Nu mai cobor din avion; în timp ce una din gazde îi întinde instructorului meu plasa cu bujii, altul îmi dă o chitanță, iar eu mă apuc să studiez crochiul pentru întoarcere. Socotesc noul cap-compas, măsor distanțele și timpii în sens invers. Instructorul vine la mine:
- No, nu cobori? Nu vrei pauză?
- Nu, zic. N-am nimica.
Zîmbește puțin pe sub mustața pe care n-o are și se întoarce la discuție.
După două-trei minute se satură de pămînt și urcă înapoi în cabină. Asigurăm, pornim, pregătim, rulăm cu greu spre capul pistei ocolind niște gropi. Ochesc turma de oi din capătul opus, pe post de salcie. Decolarea îmi iese tot așa și-așa, dar sîntem cu bine în aer și purcedem la drumul de întoarcere. Muntele e mult mai aproape din partea asta, așa că trebuie să urcăm mai cu spor. Ignor peisajul și mulg o pantă optimă din motor, astfel ca viteza să nu scadă sub 105, dar să urcăm cît mai sus. Nicio termică nu ne ajută de data asta.
Ajungem deasupra culmii cu mai puțin decît altitudinea de siguranță.
- Ar fi trebuit să urcăm în spirală, zice. Da’ lasă, acuma du-te așa. Dacă ni se oprește motorul putem întoarce cu 180 -- trecem printr-o vale și Ghimbav e chiar în spatele nostru -- și dacă mai zburăm un pic depășim creasta și o să avem acces la niște platouri.
Reluăm reperele în sens invers.
- La 11 am o filmare deasupra Sighișoarei, mă informează el. Am întîrziat cu bujiile astea, da’ nu-i nimic, mă așteaptă ei. Vor să filmeze un castel nou pe care acuma l-au scos ăștia din pădure -- uite acolo jos, îl vezi?
Un deal e despădurit pe jumătate și la noua lizieră se vede un castel mare și frumos. Trecem peste el și instructorul vrea să-l vedem mai bine, dar nu mă mai ia prin surprindere: cînd reduce turația cu aproape 1000 de ture știu ce vrea să facă și-s pregătit.
Stomacul meu însă nu e, așa că imediat ce instructorul împinge manșa cît colo, mațele-mi protestează; nu las să se vadă și comentez nepăsător despre... cît o costa un castel ca ăla. Mă rog.
Trecem de Sighișoara și se văd o grămadă de repere: fabrica de la Fîntînele, intersecția de la Bălăușeri, și chiar orașele Tîrnăveni, Iernut ori Mediaș. La venire identificasem orașul Făgăraș, și evident și masivul. Oltul, apoi valea Tîrnavei Mari au trecut pe sub noi. Fumul combinatului Azomureș de-acasă e tot mai vizibil și am mutat elicea spre el.
- Iaca ce țară mică avem, îi place instructorului meu să repete. Dacă aș avea un avion mai rapid, nici n-aș avea loc să mă mișc. N-ai cum să te pierzi! Dacă chiar ești gogoman și nu mai știi unde ești, te ții după șosea pînă te scoate la un reper cunoscut, după care scoți harta și te reorientezi.
- Sau ceri un heading de la turn, zic eu.
- Da, dar atunci te cam faci de cacao, îmi vine răspunsul...
La marginea zonei supravegheate de Turnul Mureș îl auzim pe amicul Zoli de la Ghindari -- unde-am avut primul meu raid -- care cere permisiunea să decoleze.
- Aprob, 585, în zonă îl aveți pe 5044 care cred că se întoarce acasă.
E o voce nouă, feminină. Instructorul îmi face semn că ne-au văzut pe radar și ne-au recunoscut după transponder, și să mă bag și eu în seamă.
- Turnul Mureș cu 5044.
- Tare și clar, 5044.
- Ne întoarcem de la Ghimbav, sîntem la 16 km nord de Sighișoara, altitudine 4000 de picioare, estimăm verticala cu aerodromul Mureș în 20 de minute.
- Confirm, 5044. În zonă se află 585 care a decolat spre Ghindari.
- Am monitorizat, mulțumim, 5044. Iar am mulțumit; dar instructorul meu nu se mai obosește să-mi bage de vină, după ce mai înainte auzisem un pilot care a discutat verzi și uscate cu controlorul timp de aproape un minut...
Coborîm deja, și avem 12 km/h vînt din coadă, așa că umbra noastră gonește cu vreo 160 km/h peste dealuri. Cer trecerea pe frecvența aeroclubului și-mi iau “la re” de la vocea feminină; dar degeaba, că acasă nu e nimeni pe frecvență. O fi prea cald. AN-2 ocupă jumătate din capul pistei...
- Nu s-or mai ostenit ăștia să-l scoată de pe pistă, se încruntă instructorul.
Survolăm, trecem Mureșul, și intrăm pe latura lungă. Pe la jumătatea hipodromului intrăm în virajul 3 și iar mă străduiesc să simt aterizarea, să văd cam pe unde e panta, să “monitorizez apropierea și înfundarea”. Parcă s-a mai prins ceva de mine, totuși mai este ceva pînă o să mă simt în stare să aterizez singur...
Echipa de filmare, toți dotați pînă-n dinți, așteaptă la hangar. Instructorul meu se uită cam pătrat la o cameră JVC cît un geamantan și zice:
- Apăi poate-mi trebuie un avion mai mare...
Azi am zburat 2 ore și un sfert. Îmi plac raidurile!
