Nu-s cerebral

Cît a trecut? Aproape juma' de an. Dar am zburat din nou.

Eram sigur că am uitat aproape tot, dar spre surprinderea mea, n-am uitat chiar așa de multe, și ce-am uitat mi-am reamintit pînă la finalul orei de zbor. O oră lungă, cu 4-5 angajări în limită, viraje strînse, dar mai ales vreo 6-7 tururi de pistă -- pe direcția 05, adică invers față de cum eram obișnuit.

Dar cu siguranță că nici n-am progresat...

Tind mereu să înclin aparatul la viraje ("nu înclina! uite, asta-i înclinația corectă pentru voi, ăștia afoni!") deși nu cred că asta mi-e principala hibă. De la virajul 3, unde abia a doua oară mi-am amintit să reduc turația la 3800, abia reușesc să păstrez viteza constantă pînă la virajul 4. Acolo mă necăjesc să stabilizez la 120 km/h ca să pot scoate, încetuc, flapsurile.

După aia începe distracția.

Trebuie să controlez viteza din turație, dar nu știu de ce nu reușesc deloc. Mi se pare (numai mie!) că maneta de gaze, mai jos de 4000 de ture, se mișcă foarte, foarte greu și am nevoie de teribil de multă forță ca s-o trag spre mine. Am încercat tot felul de șmecherii: să-mi rezem un deget de soclul manetei, ori s-o prind mai de deasupra ca să fie brațul forței mai mare și să controlez fin presîndu-mi mîna de geam. Nicicum nu reușesc să fac reglajele fine care în mașină mi-s atît de la îndemînă, chiar fără să mă uit la instrumente, doar după sunetul motorului și predicția imediată a drumului...

De două ori m-am trezit la 60 de metri cu 150 km/h. Nu mai rămînea de făcut decît să ambalez și să ratez aterizarea...

După vreo jumătate de oră în care am încercat să aplic tot ce mi-am promis în astea 6 luni că voi face la următorul zbor: să simt avionul, să încerc să găsesc cîteva clipe în care să mă bucur de zbor, să-mi imaginez că aripile-s o prelungire a pilotului, așa cum citisem undeva... instructorul pune mîna pe cheia de contact și oprește motorul.

- Pană simulată de motor, anunță sec.

Văd elicea...

"Calm", îmi zic. Scanez rapid instrumentele, viteza scade iute, dar știu ce trebuie să fac, inițiez un viraj spre centrul aerodromului și pun botul ușor în jos ca să iau viteză.

Instructorul însă nu-i satisfăcut. Accentuează puternic comenzile mele și-mi explică: nu-i vreme de pierdut dacă motorul se oprește, nu mai zburăm de distracție. La vreo 50 de metri pornește din nou motorul și urcăm la loc... înapoi la tururile de pistă...

Nu știu la ce mă așteptam -- totuși au trecut atîtea luni! dar la cît de dor îmi fusese să zbor din nou, am aterizat cam debusolat. Trebuie să învăț să țin hățurile ca lumea la aterizare, altfel o să mă ajungă bătrînețile zburînd în dublă comandă... ca soferițele alea care dau examenul de conducere a nouăzecea oară...

- Care-i principala mea problemă? întreb la hangar.

- Nu ești destul de cerebral, mă lasă mască instructorul. E pentru prima dată în viața mea cînd cineva îmi spune că nu-s destul de cerebral!



CEREBRÁL, -Ă adj. 1. referitor la creier. 2. mintal, rațional, intelectual. 3. (despre oameni; și s.) care se conduce numai după criteriile rațiunii. (<>cérébral)

Secret

- Da’ cum l-ați putut ateriza în contrapantă?! întreb eu uluit. Cum ați făcut?

- Cu ochii și mîinile, îmi zice el.

Cu ceva vreme în urmă instructorului meu i s-a stricat motorul în aer (cu un alt avion) în timp ce era deasupra unor dealuri. Nici urmă de teren de aterizare. A aterizat la deal, pe o pantă foarte înclinată -- singura disponibilă -- cu atîta măiestrie încît nu numai că mai trăiește, dar nu au pățit absolut nimic, nici dînsul, nici aparatul. Cum se poate ateriza zburînd în sus, nu pot pricepe; de fapt nici măcar cum a frînat la oprire nu mi-e clar deloc.

Azi am avut noroc de vreme excelentă, chiar înainte să vină căldurile cele mari, cu foarte puțin vînt. Am făcut cîteva ture de pistă. La penultima, instructorul îmi zice:

- Hai să mai facem una, să-ți iasă, să te lauzi și tu pe-acasă...

De-acum fac decolările mai mult singur. Sînt convins că de la sol avionul ridicat de mine aduce mult cu o barză beată, dar cel puțin mă simt mai stăpîn pe mine și sper ca după încă vreo cîteva decolări să pedalez în dreapta numai atît cît trebuie și atunci cînd trebuie. Azi de fericire că mi-a ieșit palierul am uitat de mine la cîțiva metri de sol, în timp ce viteza trecea de 120 și salcia rămînea în urmă; ar fi trebuit să încep urcarea ca să transform cît mai repede viteza în altitudine, mai cu seamă la turația încă maximă a motorului...

Abia la ultima aterizare am frînat destul de puternic ca să fie satisfăcut instructorul. Mereu mi-e teamă să nu frînez mult prea tare și cumva să-l pun în bot, dar trebuie să scap de ideea asta și să mă proptesc progresiv dar cu nădejde în frîne imediat ce roata din față se lipește de sol.

- Păcat de vremea asta frumoasă, zic după ultimul tur, cînd rulam spre hangar. Că nu-mi prea ies tururile.

- Păi nici nu tre’ să-ți iasă, mă surprinde el. Ai răbdare! Turul de pistă implică o grămadă de manevre complicate. Le luăm pe toate pe rînd și cînd le stăpînești pe toate, întregul o să se rezolve de la sine...