Peninsula

M-am trezit la 6 visînd tururi de pistă -- poate și din cauză că înainte să adorm am recitit, pentru a suta oară, micul manual încropit de instructorul meu. Dacă tot m-am trezit l-am mai citit de 2-3 ori și mi-am pregătit geanta; la ora 7:45 instructorul, cu multă amabilitate, m-a luat cu mașina dînsului de la o intersecție din apropiere.

Iar ne-am suprapus peste antrenamentele “parascrîntiților”, avînd pista la concurență cu AN-2 cel alb-albastru. Am făcut 5 tururi de pistă și cîteva angajări la limită atunci cînd nu am putut ateriza sau evolua peste aerodrom.

Zburam pe la 200 de metri pe latura lungă și instructorul a dat la o parte parasolarul care acoperă calota superioară a cabinei:

- Cască bine ochii în toate părțile, să nu ne trezim că pică pe noi vreun deștept din ăsta!

După ultima aterizare, mă întreabă:

- Mai poți?

- Aș mai putea, zic, dar mi-e să n-o dau iar în gard cum fac de obicei la ultimul tur de pistă, și să stric toată ziua.

- Bine, zice. Atunci îți fac eu cinste cu un zbor. Că mi se face greață să stau pe pămînt, așa că mai bine mai zburăm un pic...

Am făcut un tur pe deasupra orașului, și cum zilele trecute a început Festivalul Peninsula, am făcut două treceri pe deasupra campingului din apropierea scenei, plin cu corturi multicolore în care fanii lui DJ Tiesto încă nu se dezmeticiseră. Era abia 9 dimineața și le-am dat deșteptarea.

Decolările încep să-mi reușească -- încet, mai încet decît mi-aș dori. Am deja aproape 18 ore și aș fi vrut să fiu mai avansat în momentul ăsta decît mă simt.

La capitolul “boacăne mari și foarte mari”, am reușit azi pentru prima dată ca întinzînd mîna după întrerupătorul pompei suplimentare de combustibil să lovesc maneta secundară de gaze, mărind astfel accidental turația -- și asta chiar la aterizare. Instructorul nu mi-a iertat-o, explicîndu-mi în termeni cît se poate de grafici în cîte feluri se poate muri după o astfel de greșeală...

Dacă e să fim cinstiți, după părerea mea fabricantul a poziționat întrerupătorul ăla foarte prost, atît de aproape de maneta de gaze, astfel că pilotul trebuie să ocolească mereu cu grijă mînerul manetei ca să-l acționeze. Constructorii de tastaturi s-au gîndit la asta cînd au exilat tasta Esc în colț, unde n-o poți apăsa accidental...

Tot azi, după niște manevre altfel nu ieșite din comun, dar care m-au făcut să simt ceva g-uri pozitive și negative, instructorul a observat că-s transpirat.

- Ce transpiri așa? zice. Ți-i frică?

- Ba, zic. Da-i normal!

- Cum mă să fie normal?! Că eu nu transpir defel...

- Păi tocmai de-aia e normal!

- Cum adică?!

- Simplu, mă apuc eu de explicat. Cînd urechea mea internă -- organul echilibrului -- simte g-urile, trimite un mesaj la creier, care nu știe cum să-l interpreteze, că e prima dată în 32 de ani cînd aude de așa ceva. În lipsă de altceva, îl ia ca pe un mesaj de pericol, da’ nu știe care pericol anume... așa că dă comenzi pentru pregătire în fața oricărei primejdii, în caz că tre’ sa ma bat cu vreun leu, ori să fug tare... Mai concret, ficatul stoarce un kil suplimentar de sînge ca să fie, glanda suprarenală bagă adrenalină ca aditiv la combustibil, și toate organele lucrează la turație maximă, consumînd astfel combustibil, fix ca motorul de avion, numai că la nivel intracelular. Tot fix ca la motor, treaba asta produce căldură, adică îmi crește temperatura corpului. Pielea, că-i organul abilitat, se apucă să facă răcirea pe bază de apă, adică transpirație... și iaca-s tot ud...

Printre ciuperci colorate

Dimineață la 7:30 eram la aerodrom; pe pistă se pregătea AN-2 și o echipă de parașutiști.



Curios, m-am urcat un pic în imensul biplan și am făcut niște poze. M-am dus la cabina piloților, unde totul amintește de Rusia anilor ’70 și de pozele din “Școala curajului”, o carte sovietică despre viața unui parașutist la fel de sovietic, pe care o citisem în copilărie.





Parașutiștii s-au opintit să împingă avionul pe pistă -- cu mine încă înăuntru, glumind pe seama mea -- așa că am coborît din el din mers. Instructorul a apărut cu mașina și m-a și luat la rost că de ce n-am scos avionul; i-am arătat că mecanicul tocmai scotocea prin mațele motorului așa că n-aveam cum.

- De ce nu i-ai făcut atunci verificarea exterioară?

- Pai n-am vrut să mă apuc să-l zgîlțîi în timp ce mecanicul are mîinile băgate în el pînă la cot, zic. Da’ o fac acuma, uite.

Pînă am terminat cu verificarea, instructorul deja se așezase înăuntru și vorbea la telefon. Intru pe locul meu și aștept; aveam controlor de zbor pe însuși directorul aerodromului, așa că pornesc stația.

- Startul, aprobați pornirea motorului la hangar pentru 5044.

Azi am făcut 5 tururi de pistă, pe jumătate fără vizibilitate pentru că am zburat prin fumul coșurilor de la combinat, care miroase oribil și are gust și mai rău. Atunci cînd zona aerodromului era ocupată de ciupercile colorate care picau din AN-2, am făcut niște angajări la limită ca să mai treacă timpul.

Decolările mi-au ieșit tot așa și-așa, dar parcă totuși cu mai puțin efort. Deseori instructorul mă apostrofează pentru greșeli pe care eu nu simt că le-am făcut, și atunci tac și rabd, că mi se pare mai probabil că nu le-am simțit eu decît că nu le-aș fi făcut.

- Cînd bagi gazul în plin la decolare, nu împinge manșa, las-o trasă la maxim! Cu mîna dreaptă o ții trasă, cu stînga bagi gaz. Ce-i așa greu?!

Asta cu toate că în manualul dînsului scrie că la decolare manșa nu trebuie trasă la maxim, ci doar 3/4.

La turul al patrulea cei de la sol ne-au rugat să degajăm pista pe partea mai îndepărtată de ei, ca să nu le mai deranjăm parașutele. Doar că pe dreapta iarba nefiind cosită, am rulat tot pe pistă -- deci, tehnic vorbind, nu am eliberat-o, așa că nu am anunțat prin radio lucrul ăsta.

- Spune mă, “degajat, pista liberă”, ce aștepți? se rățoiește iar la mine.

- Păi sîntem pe pistă, care liberă?! replic eu încurcat.

- Mă, eu ți-am dat o misiune, nu contează că e liberă sau nu, dacă ți-am zis să anunți, anunță! Tu nu vezi că ăia n-au cosit pe-acolo?

Înghit și apăs butonul de emisie:

- Startul, 5044 degajat, pista liberă...

Boacăne “legitime” am mai făcut, nu-i vorbă. La decolare trebuia să anunț Turnul Mureș că zburăm și că rămînem pe frecvența aeroclubului, dar eram fix în urcare și atent fiind la viteza optimă de urcare, altitudine, turație și reper (depozitul alb de la Ogra) am uitat să schimb frecvența, așa că am chemat Turnul pe frecvența aerodromului. Nu cred că era un dezastru dacă m-ar fi lăsat să aștept pîna zburam orizontal și eram mai puțin stresat, dar probabil că și ăsta e un exercițiu. Apoi, ieșind din fumul combinatului după al doilea viraj, m-am trezit la mama naibii deasupra Mureșului, și asta de două ori. Iar la ultima aterizare, ca să fie totul perfect, pe finală instructorul îmi spune:

- Vom ateriza în diagonală, între cifre și baliza din dreapta, spre colțul opus al pistei.

Așa că odată ce-am ajuns la sol, am frînat astfel încît avionul s-o ia nițel la stînga. Instructorul și-a ieșit din fire.

- Mă, de cîte ori să-ți spun că aterizarea se face în linie dreaptă! Dacă iei curbe la viteze mari pe iarbă nenorocim trenul!

- Păi n-ați zis că mergem spre colțul opus?

- Ba da, dar trebuia din aer să ne orientăm spre el, nu după ce l-am pus jos!

Bine. Altădată o să țin minte...