Azi, trei tururi de pistă și-o admonestare că scriu prea mult. The end.
Nu-s cerebral
Cît a trecut? Aproape juma' de an. Dar am zburat din nou.
Eram sigur că am uitat aproape tot, dar spre surprinderea mea, n-am uitat chiar așa de multe, și ce-am uitat mi-am reamintit pînă la finalul orei de zbor. O oră lungă, cu 4-5 angajări în limită, viraje strînse, dar mai ales vreo 6-7 tururi de pistă -- pe direcția 05, adică invers față de cum eram obișnuit.
Dar cu siguranță că nici n-am progresat...
Tind mereu să înclin aparatul la viraje ("nu înclina! uite, asta-i înclinația corectă pentru voi, ăștia afoni!") deși nu cred că asta mi-e principala hibă. De la virajul 3, unde abia a doua oară mi-am amintit să reduc turația la 3800, abia reușesc să păstrez viteza constantă pînă la virajul 4. Acolo mă necăjesc să stabilizez la 120 km/h ca să pot scoate, încetuc, flapsurile.
După aia începe distracția.
Trebuie să controlez viteza din turație, dar nu știu de ce nu reușesc deloc. Mi se pare (numai mie!) că maneta de gaze, mai jos de 4000 de ture, se mișcă foarte, foarte greu și am nevoie de teribil de multă forță ca s-o trag spre mine. Am încercat tot felul de șmecherii: să-mi rezem un deget de soclul manetei, ori s-o prind mai de deasupra ca să fie brațul forței mai mare și să controlez fin presîndu-mi mîna de geam. Nicicum nu reușesc să fac reglajele fine care în mașină mi-s atît de la îndemînă, chiar fără să mă uit la instrumente, doar după sunetul motorului și predicția imediată a drumului...
De două ori m-am trezit la 60 de metri cu 150 km/h. Nu mai rămînea de făcut decît să ambalez și să ratez aterizarea...
După vreo jumătate de oră în care am încercat să aplic tot ce mi-am promis în astea 6 luni că voi face la următorul zbor: să simt avionul, să încerc să găsesc cîteva clipe în care să mă bucur de zbor, să-mi imaginez că aripile-s o prelungire a pilotului, așa cum citisem undeva... instructorul pune mîna pe cheia de contact și oprește motorul.
- Pană simulată de motor, anunță sec.
Văd elicea...
"Calm", îmi zic. Scanez rapid instrumentele, viteza scade iute, dar știu ce trebuie să fac, inițiez un viraj spre centrul aerodromului și pun botul ușor în jos ca să iau viteză.
Instructorul însă nu-i satisfăcut. Accentuează puternic comenzile mele și-mi explică: nu-i vreme de pierdut dacă motorul se oprește, nu mai zburăm de distracție. La vreo 50 de metri pornește din nou motorul și urcăm la loc... înapoi la tururile de pistă...
Nu știu la ce mă așteptam -- totuși au trecut atîtea luni! dar la cît de dor îmi fusese să zbor din nou, am aterizat cam debusolat. Trebuie să învăț să țin hățurile ca lumea la aterizare, altfel o să mă ajungă bătrînețile zburînd în dublă comandă... ca soferițele alea care dau examenul de conducere a nouăzecea oară...
- Care-i principala mea problemă? întreb la hangar.
- Nu ești destul de cerebral, mă lasă mască instructorul. E pentru prima dată în viața mea cînd cineva îmi spune că nu-s destul de cerebral!
CEREBRÁL, -Ă adj. 1. referitor la creier. 2. mintal, rațional, intelectual. 3. (despre oameni; și s.) care se conduce numai după criteriile rațiunii. (<>cérébral)
Eram sigur că am uitat aproape tot, dar spre surprinderea mea, n-am uitat chiar așa de multe, și ce-am uitat mi-am reamintit pînă la finalul orei de zbor. O oră lungă, cu 4-5 angajări în limită, viraje strînse, dar mai ales vreo 6-7 tururi de pistă -- pe direcția 05, adică invers față de cum eram obișnuit.
Dar cu siguranță că nici n-am progresat...
Tind mereu să înclin aparatul la viraje ("nu înclina! uite, asta-i înclinația corectă pentru voi, ăștia afoni!") deși nu cred că asta mi-e principala hibă. De la virajul 3, unde abia a doua oară mi-am amintit să reduc turația la 3800, abia reușesc să păstrez viteza constantă pînă la virajul 4. Acolo mă necăjesc să stabilizez la 120 km/h ca să pot scoate, încetuc, flapsurile.
După aia începe distracția.
Trebuie să controlez viteza din turație, dar nu știu de ce nu reușesc deloc. Mi se pare (numai mie!) că maneta de gaze, mai jos de 4000 de ture, se mișcă foarte, foarte greu și am nevoie de teribil de multă forță ca s-o trag spre mine. Am încercat tot felul de șmecherii: să-mi rezem un deget de soclul manetei, ori s-o prind mai de deasupra ca să fie brațul forței mai mare și să controlez fin presîndu-mi mîna de geam. Nicicum nu reușesc să fac reglajele fine care în mașină mi-s atît de la îndemînă, chiar fără să mă uit la instrumente, doar după sunetul motorului și predicția imediată a drumului...
De două ori m-am trezit la 60 de metri cu 150 km/h. Nu mai rămînea de făcut decît să ambalez și să ratez aterizarea...
După vreo jumătate de oră în care am încercat să aplic tot ce mi-am promis în astea 6 luni că voi face la următorul zbor: să simt avionul, să încerc să găsesc cîteva clipe în care să mă bucur de zbor, să-mi imaginez că aripile-s o prelungire a pilotului, așa cum citisem undeva... instructorul pune mîna pe cheia de contact și oprește motorul.
- Pană simulată de motor, anunță sec.
Văd elicea...
"Calm", îmi zic. Scanez rapid instrumentele, viteza scade iute, dar știu ce trebuie să fac, inițiez un viraj spre centrul aerodromului și pun botul ușor în jos ca să iau viteză.
Instructorul însă nu-i satisfăcut. Accentuează puternic comenzile mele și-mi explică: nu-i vreme de pierdut dacă motorul se oprește, nu mai zburăm de distracție. La vreo 50 de metri pornește din nou motorul și urcăm la loc... înapoi la tururile de pistă...
Nu știu la ce mă așteptam -- totuși au trecut atîtea luni! dar la cît de dor îmi fusese să zbor din nou, am aterizat cam debusolat. Trebuie să învăț să țin hățurile ca lumea la aterizare, altfel o să mă ajungă bătrînețile zburînd în dublă comandă... ca soferițele alea care dau examenul de conducere a nouăzecea oară...
- Care-i principala mea problemă? întreb la hangar.
- Nu ești destul de cerebral, mă lasă mască instructorul. E pentru prima dată în viața mea cînd cineva îmi spune că nu-s destul de cerebral!
CEREBRÁL, -Ă adj. 1. referitor la creier. 2. mintal, rațional, intelectual. 3. (despre oameni; și s.) care se conduce numai după criteriile rațiunii. (<>cérébral)
Am zburat din nou!
Azi am făcut 8 tururi de pistă.
Am făcut o pauză de aproape o lună, și m-am temut că am uitat prea multe. S-a dovedit că am zburat la fel de bine, sau mai bine zis la fel de prost, ca ultima dată. După părerea mea!
Atît scriu. Știți de ce, nu? Pentru că nu vreau să mă trezesc cu o rachetă sol-aer în cabină la prima mea ieșire în simplă.
Trebuie să scriu undeva vizibil că acest blog NU este o operă de ficțiune, dar că reprezintă EXCLUSIV viziunea și parerile mele asupra evenimentelor descrise. Cui nu-i place, n-are decît să nu citească. Cine nu e de acord cu libertatea mea de exprimare e liber să se laude altcuiva cu carnetul roșu de partid.
Am făcut o pauză de aproape o lună, și m-am temut că am uitat prea multe. S-a dovedit că am zburat la fel de bine, sau mai bine zis la fel de prost, ca ultima dată. După părerea mea!
Atît scriu. Știți de ce, nu? Pentru că nu vreau să mă trezesc cu o rachetă sol-aer în cabină la prima mea ieșire în simplă.
Trebuie să scriu undeva vizibil că acest blog NU este o operă de ficțiune, dar că reprezintă EXCLUSIV viziunea și parerile mele asupra evenimentelor descrise. Cui nu-i place, n-are decît să nu citească. Cine nu e de acord cu libertatea mea de exprimare e liber să se laude altcuiva cu carnetul roșu de partid.
Frustrări
- Mă, tu ești din ăia care dau rezultate numai sub tensiune. Las' că "dataviatoare" mă apuc să urlu la tine de cum ajungi la avion!
Primele 2-3 tururi de pistă mi-au ieșit așa de prost, că instructorul s-a enervat și s-a apucat iar de strigat; următoarele au început să-mi mai iasă, dînsul crede că din cauză că a tot strigat la mine. Eu nu-s chiar așa sigur...
Din cele 7 tururi în total, am reușit abia două decolări OK, dar cu aterizările încă e greu. Am tras prea devreme de manșă la una dintre ele, și nemaiavînd suficientă portanță, am cam dat avionul de pămînt.
- 5044, s-a cam trîntit, se trezește controlorul de zbor să comenteze -- unul din ceilalți elevi.
- Apăi am vrut să-l las să vadă ce-a făcut, îi răspunde instructorul referindu-se la mine... Apoi către mine:
- Hai să mai facem două-trei, să nu te duci supărat acasă, să poți zice și tu că ești pilot!
Următoarea aterizare a fost lină.
- Bravo dom'le! Ai văzut că se poate?!
- Ce... eu?! Cam cît am comandat eu aterizarea asta?
- Păi, cam 75%!
Nu-i rău, numai de-aș ști ce-am făcut de mi-a ieșit, ca să-mi iasă și altă dată...
Primele 2-3 tururi de pistă mi-au ieșit așa de prost, că instructorul s-a enervat și s-a apucat iar de strigat; următoarele au început să-mi mai iasă, dînsul crede că din cauză că a tot strigat la mine. Eu nu-s chiar așa sigur...
Din cele 7 tururi în total, am reușit abia două decolări OK, dar cu aterizările încă e greu. Am tras prea devreme de manșă la una dintre ele, și nemaiavînd suficientă portanță, am cam dat avionul de pămînt.
- 5044, s-a cam trîntit, se trezește controlorul de zbor să comenteze -- unul din ceilalți elevi.
- Apăi am vrut să-l las să vadă ce-a făcut, îi răspunde instructorul referindu-se la mine... Apoi către mine:
- Hai să mai facem două-trei, să nu te duci supărat acasă, să poți zice și tu că ești pilot!
Următoarea aterizare a fost lină.
- Bravo dom'le! Ai văzut că se poate?!
- Ce... eu?! Cam cît am comandat eu aterizarea asta?
- Păi, cam 75%!
Nu-i rău, numai de-aș ști ce-am făcut de mi-a ieșit, ca să-mi iasă și altă dată...
5 ani de sănătate
Am fost la București pentru examenul medical clasa a 2-a, necesar examenului de licență de pilot. Documentul e valabil 5 ani, deci în mod oficial, în următorii 5 ani voi fi sănătos tun :D
Pentru cei care sînt curioși la ce trebuie să se aștepte, treaba stă în felul următor:
Asta a fost luni; abia azi am mai zburat. 50 de minute, 5 tururi de pistă printr-un aer tare ca piatra, iute ca... melcul, din fericire. Am avut mici probleme cu scaunul, care are un defect la fixare, astfel că la două decolări, proptindu-mă cu nădejde în palonierul drept, scaunul a alunecat în spate, și apoi abia atingeam pedalele cu vîrfurile picioarelor. Ce să fac dacă-s mic!
- Te duci la mecanic și-i ceri o pernuță pentru spate, cum au planoristele noastre de 15 ani, îmi spune instructorul. Tre' să ai genunchii flexați, ca să-ți poți ține mîna cu manșa rezemată pe picior.
Ceva mai devreme zburase cu planorul, remorcat de Wilga aeroclubului, și făcuse cîteva figuri dificile. La ora respectivă eram în oraș și l-am văzut din întîmplare, provocînd și trecătorii -- curioși la ce mă holbez transfixat în mijlocul drumului -- să fie spectatori ad-hoc...
Cît despre mine, ultima parte a aterizării îmi iese, cu chiu cu vai, în sensul că probabil aș putea s-o execut singur fără să mor ori să distrug aparatul. Apropierea însă nu s-a prins de mine, căci încă mi-e greu să apreciez dacă la puterea pe care i-o dau, motorul mă poate duce pînă la pistă sau ba. De cîteva ori mi s-a părut că da, iar instructorul a zis că nu.
- Tre' să-ți iasă o dată, prima dată, îmi spune dînsul. După aia, următoarea dată iar n-o să-ți chiar iasă, dar de-atunci încolo o să fie tot mai bine...!
Pentru cei care sînt curioși la ce trebuie să se aștepte, treaba stă în felul următor:
- ar fi bine să nu mîncați în dimineața respectivă;
- totuși să beți apă, altfel examenul de urină o să vă dea de furcă atît la toaletă cît și după aia, la analiză;
- singura chestie demnă de menționat e înțepătura din deget, care nu e demnă de menționat;
- lăsați-vă definitiv de fumat;
- aduceți niște bani (pe mine m-a costat 150 de lei);
- cu totul, treaba durează cam jumătate de oră, dar se poate întîmpla să așteptați la coadă;
- e nevoie doar de cartea de identitate;
- e bine să vă opriți telefonul în timpul testelor auzului, că altfel orice network hand-over o să interfereze cu aparatul;
- lăsați-vă definitiv de fumat;
- rețineți-vă greutatea și înălțimea;
- niciodată, sub nici o formă, nu înstrăinați documentul primit; faceți numai copii xerox;
- tensiunea și EKG sînt influențate de stres, așa că fiți relaxați și liniștiți;
- lăsați-vă definitiv de fumat!
Asta a fost luni; abia azi am mai zburat. 50 de minute, 5 tururi de pistă printr-un aer tare ca piatra, iute ca... melcul, din fericire. Am avut mici probleme cu scaunul, care are un defect la fixare, astfel că la două decolări, proptindu-mă cu nădejde în palonierul drept, scaunul a alunecat în spate, și apoi abia atingeam pedalele cu vîrfurile picioarelor. Ce să fac dacă-s mic!
- Te duci la mecanic și-i ceri o pernuță pentru spate, cum au planoristele noastre de 15 ani, îmi spune instructorul. Tre' să ai genunchii flexați, ca să-ți poți ține mîna cu manșa rezemată pe picior.
Ceva mai devreme zburase cu planorul, remorcat de Wilga aeroclubului, și făcuse cîteva figuri dificile. La ora respectivă eram în oraș și l-am văzut din întîmplare, provocînd și trecătorii -- curioși la ce mă holbez transfixat în mijlocul drumului -- să fie spectatori ad-hoc...
Cît despre mine, ultima parte a aterizării îmi iese, cu chiu cu vai, în sensul că probabil aș putea s-o execut singur fără să mor ori să distrug aparatul. Apropierea însă nu s-a prins de mine, căci încă mi-e greu să apreciez dacă la puterea pe care i-o dau, motorul mă poate duce pînă la pistă sau ba. De cîteva ori mi s-a părut că da, iar instructorul a zis că nu.
- Tre' să-ți iasă o dată, prima dată, îmi spune dînsul. După aia, următoarea dată iar n-o să-ți chiar iasă, dar de-atunci încolo o să fie tot mai bine...!