Două cifre

A trecut aproape o săptămînă de cînd n-am mai zburat. Azi am ținut o oră și jumătate de teorie despre navigație. Instructorul meu are aproape dispreț față de navigația electronică și insistă pe metodele vizuale. Ce-i drept, aparatele se pot strica, dar dacă ți se strică ochii, atunci ai probleme mai mari decît navigația... deci are sens ca orice pilot să știe să navigheze, mai presus de toate, fără VOR, GPS și mai știu eu ce.

S-a făcut senin după ploile din weekend, și cu toate că mîneca de vînt era plină și arăta de-a latul pistei, am și zburat un pic (cam 50 de minute). Cînd vîntul bate tare din lateral, e important să ții avionul “în vînt”, adică să-l îndrepți și răsucești în așa fel încît să compensezi forța vîntului și să ajungi totuși încotro vrei tu. Pe mine treaba asta un pic mă încurcă, pentru că zborul intenționat mai de-a latul îmi aruncă bila indicatorului de girație cît colo, și îmi amintește că n-am servitor să apese pedalele în locul meu; apoi dintr-o dată vîntul slăbește și avionul se duce încotro îl împing, și trebuie să îndrept, dar după trei secunde își revine și iar trebuie să compensez...

- Luptă-te, luptă-te! îmi strigă instructorul.

Ne-am cocoțat pe la 5-600 de metri și am mai încercat niște limite. Am redus turația și-am tras timid de manșă, așteptînd ca viteza să scadă sub limita admisă și avionul să comenteze. În loc de asta, am simțit că ne redresăm.

- Vezi ce stabil e? îmi comunică instructorul. Vrea singur să-și revină, tre’ să-l forțăm ca să intre în limită! și trage de manșă mai tare.

Văd doar cer albastru în față și mă uit la acul tremurat al vitezometrului. 80... 70 km/h... avionul vrea să-și revină, dar nu-l lăsăm. 60 km/h! Cum avem și vînt din față, probabil aproape stăm pe loc... în sfîrșit se simte tremuratul aripilor și botul se lasă-n jos și-n dreapta. Virăm ușurel în aceeași direcție, am și recăpătat viteza și controlul, dar am pierdut 50 de metri din altitudine...

- Bun, ajunge, aud în căști. Zburăm orizontal la viteză mică. 90 la oră! Hai...

Trebuie să reduc din putere și mi-e teamă să nu reduc prea tare. Împing mîna stîngă în ușă ca să am frecare, și trag ușoooor de maneta de gaze, care nu binevoiește să se clintească. Uf, știam că așa o să se întîmple! Trag mai tare, cu ochii la turometru, pregătit să mă opresc repede. Tot nimic, parcă e lipită. Întind un deget ca să simt șanțul pe care alunecă maneta și mai trimit niște mușchi la atac. Nimic! Înjur în gînd și cînd ajung la jumătatea frazei, maneta scapă și turația scade mult prea mult, cu vreo 4-500 de ture. Împing repede înapoi, dar instructorul normal că a observat.

- Ce faci manevre așa bruște?! Lin tre’ să acționezi comenzile!

- În preajma lui 4000 nu reușesc nicicum să fac modificări mici, zic. Dacă trag ușor nu mișcă, dacă trag mai tare scapă!

- Nu există, zice. Maneta e fix așa cum trebuie. Ține acolo mîna pe ușă și trage cu simț!

Zburăm încet, cu 90 km/h. Mă străduiesc să țin viteza constantă dar acul tremură cu variații mari, ca la Dacie.

- Bun, 85 acuma.

Ridic ușurel botul și mă lupt cu maneta de gaze... am reușit să scad turația.

- 80!

Mai scad un pic. Toate indicatoarele îmi joacă de nu mai știu pe care să-l cred. Încerc să zbor orizontal și nu mai încet de-atît, dar e destul de greu.

- Ajunge, zice după cîteva secunde. Hai jos la 200 și intrăm în tur de pistă!

Am făcut un tur de pistă și-am aterizat cu vînt lateral pentru un touch-and-go: imediat după aterizare am redus flapsurile la 15 grade și-am turat motorul în plin, decolînd imediat. Apoi am mai făcut un tur, luptîndu-mă cu vîntul încontinuu, am aterizat, am degajat și ne-am pregătit pentru încă o decolare.

- Vîntul bate din dreapta, deci ne împinge direcția în stînga, deci botul o ia în dreapta, deci o parte din cuplul motorului e compensat, zice instructorul. Deja mă gîndisem la asta -- adică presiune mai redusă pe palonierul drept.

- Reper: tractorul roșu! zice. Ideal ar fi să zburăm peste el, nu prin el...

Din păcate acum vîntul bătea mai tare decît am crezut, așa că nu doar că nu era nevoie de dreapta, ci chiar trebuia în stînga nițel -- așa că la momentul ridicării botului nu mergeam chiar drept, ci cam cîș, forțînd cauciucurile în semiderapaj. După 2-3 secunde însă am căpătat portanță pentru palier, și aproape imediat după aceea ne-am ridicat fără să trag de manșă, zburînd peste tractorul care cosea pista.

Turul a ieșit binișor, doar că am ajuns pe axul pistei cam sus (încă nu pot aprecia singur panta optimă de aterizare şi treaba asta mă cam deranjează) și ca să pierdem viteză mai repede instructorul mi-a arătat o apropiere de-a latul. S-a proptit în pedala dreaptă și am coborît aproape 100 de metri cîș, revenind apoi la atitudinea normală chiar înainte de prima redresare.

- Secretul e să stăm cît mai mult în aer, zice. Noi tragem de manșă, el coboară, și tot așa pînă pune roțile principale; atunci tragem de tot de manșă și așteptăm să se așeze încetuc... uite, așa! Ai înțeles?

Elicea s-a oprit.

- Nici n-am atins gazul, zic, n-am mîna pe el!

- De data asta eu am tras, zice. Hai, frînează, ține salca, bagă flapsurile, pornește motorul, oprește pompa, degajăm și mergem la hangar... Ajunge pe ziua de azi.

Azi am 10 ore de zbor: am ajuns la două cifre...

Luăm măsuri

Vinerea trecută, pe Clinceni, a murit un pilot cu 320 de ore, care zbura pe un avion de același tip cu cel pe care fac eu școala. Instructorul a analizat problema pe toate părțile și azi la zbor mi-a comunicat:

- A venit prea înfundat, s-a pus jos ca un bolovan. Dacă plana mai mult, scăpa... De azi încolo facem virajul 3 mai repede și chiar, contrar cu ce-am scris eu în materialul teoretic, îl facem un pic în coborîre, ca să avem hipodromul la îndemînă.

- Deci reducem la 3500 înainte să intrăm? întreb.

- Nu știu încă, vedem la cît reducem, dar e clar că tre’ să rămînem aproape de hipodrom. Tre’ să-mi faci treiul tangent la linia mediană a hipodromului, ai priceput? Cît ai avut la geometrie?

- 9.90, zic eu cu gîndul la admiterea la facultatea de mate.

- Aaa, păi de-aia nu te pricepi, mă ia el. Eu dacă luam 9 la un examen mi se părea un dezastru!

Azi am făcut 5 tururi de pistă. La al patrulea, în timp ce zburam frumos paralel cu pista în “downwind”, zice:

- Dacă rămîi fără motor, cauți imediat cîmpul și te îndrepți spre mijlocul lui. Dacă ești prea sus, faci un mic tur ca să pierzi altitudinea. Ai priceput?

- Am priceput, zic eu, cu gîndul că încă-i stă mintea la accidentul de vineri.

- Bun. Hai! - și întinde mîna și oprește motorul... Aveam 120 km/h la 200 de metri. Elicea s-a mai învîrtit un pic și s-a oprit cu o pală-n sus, și inima mea la fel.

- Manșa-n jos, că pierdem viteza! strigă el și împinge manșa.

Acum pe lîngă elicea oprită, vedeam și pămîntul gonind spre mine.

- 180 spre dreapta, ochim centrul cîmpului, ține 120, ieși pe drum, cam asta-i panta, scoate flapsurile dar numai la 30 de grade. Nu ne trebuie salcia, că se vede drumul, ține direcția, facem prima redresare: atît! Nu-i scăpăm botul, a doua redresare: atît, exact la orizontală, simți cum se lasă singur? Pe măsură ce coboară tragem manșa să ridicăm botul, trage, trage, trage, am pus roțile jos, trage la maxim, gata! Ține drumul! Frînează, ține direcția, bagă flapsurile, oprește stația, pornește pompa, pune contactul, întoarcem pe loc și decolăm iar...

Am reușit ca azi să-mi mai aduc aminte din lucrurile pe care ultima dată le mai uitam. O fi ajutat și faptul că, la sfatul instructorului, am făcut acasă două tururi de pistă imaginare, din fotoliu, parcurgînd în cel mai mic detaliu toate etapele. Doar după ultima aterizare, deși știam bine să nu fac asta, am redus prea tare gazul și s-a oprit elicea înaintea degajării. Mi-e ciudă pe mine cînd nu le pot face pe toate deodată...

Atenție distributivă

- Mă, tu nu ai atenție distributivă la zbor, degeaba te descurci tu cu alea lungi și scurte de la Morse, că nu te ajută la zbor, pricepi? se exasperează azi instructorul.
10 minute mai tîrziu, trecînd în trombă cu mașina pe lîngă benzinăria de unde trebuia să cumpărăm combustibil, același instructor frînează brusc amintindu-și că de fapt de-aia plecase.

- Atenție distributivă, nu mă pot abține eu.

Azi aproape ni s-a terminat benzina în zbor. La sol părea că e suficientă, dar în aer sonda și sorbul stau altfel și exista riscul să absoarbă aer ori mizerie și să se gripeze motorul, așa că am aterizat după al doilea tur de pistă și am plecat cu mașina instructorului după benzină.

Cu cîteva zile în urmă mă dusese cu mașina în centru, și trecînd prin poarta aeroclubului cu “doar” vreo juma’ de metru între oglinzi și poartă, îmi zice mîndru:

- Vezi? Asta e conducere de precizie!

“Dacă asta e precizie, vedea-v-aș parcînd 5 ani în București”, îmi zic în gînd...
Totuși eu îl plătesc pe dînsul să mă învețe să zbor, iar nu invers ca să-l învăț eu oarece (oricum, orice n-are legătură cu zborul l-ar plictisi de moarte), așa că nu se pune.

După alimentare am urcat la 400 de metri unde-am mai făcut niște “limite” cu angajări ale avionului și recuperarea controlului -- doar vreo 4-5 bucăți, apoi am continuat tururile de pistă.

La ultimul tur, înainte de decolare, PI-ul și-a pus mîinile ostentativ pe bord și mi-a zis scurt:

- Hai!

Bag motor... pornim de pe loc... încep să împing cu dreptul... ochii la salcă! Trag cu ochiul la viteză... simt că roata din fața se desprinde, apăs ușor, dar nu destul de ușor, roata se pune la loc... instructorul strigă... mai capăt viteză, roata se desprinde iar, presez mai ușor, sîntem în aer! Dau să fac palierul, să cîștigăm viteză aproape de sol... cobor nițel din greșeală, dar rămîn sus... țin la orizontală, avionul zumzăie la turație maximă pe la 115 km/h și-o ia la deal, îi corectez panta, AM DECOLAT! Cred că fără ajutor... Azi am avut prima mea decolare fără ajutorul instructorului!

Ajung pe la 50 de metri, reduc milos motorul pînă aproape de verde, salcia trece pe sub noi și-mi doresc iar să am bombe sub avion, caut depozitul de căpșuni de la Ogra, măsor pămîntul pe bot și mă aplec să pun flapsurile pe 0... Prindem o termică, urcăm cu variometrul blocat la stopul din sus, musai să păstrez 115 km/h, ajung la 100 de metri, mai iert motorul cu 100 si ceva de ture pe minut, continuăm urcarea, la 150 opresc pompa suplimentară, pe la 180 începem virajul 1 în urcare... Ies în sfîrșit cu Mureșul pe aripa din dreapta, respir o dată și intrăm în 2... mă străduiesc să țin botul unde trebuie sub orizont... viteză, altitudine, turație, ce-am uitat?

- Bagă mă picior, vrei servitor să lucreze cu pedalele în locul tău?

Nu mă prind. Cum adică servitor? Apoi văd bila alunecînd de la locul ei și-mi amintesc, la naiba, iar am luat virajul fără palonier...

Pe latura 2 avem vînt din coadă, ajung la 140 km/h, nu-i bine! Dau să urc ca să pierd viteză, dar nu-i suficient...Vreau să reduc turația, dar maneta mea de gaze se mișcă foarte greu și tare mă necăjesc cu corecțiile mici...

- Reduc la 3800, zic, că am cam urcat!

- “Cam” urcat, auzi la el, pai avem deja 250 de metri, îmi vine sucu-n gît! aud în căști din dreapta mea.

Pe sub noi vine și trece hipodromul, arunc o privire în spate și apreciez că putem intra în virajul 3. N-am pe cine să anunț, jos n-a pornit nimeni stația. Intru în viraj ușurel, îmi aduc aminte să bag picior, mai reduc ceva turația simultan cu instructorul, văd la bot șaua dealurilor care-mi spune că-s perpendicular pe pistă și ies din viraj... Ochii îmi zboară între altimetru, vitezometru, turometru și axul pistei, și imediat intru și în apropierea finală. Aliniez pe axul pistei și trag de gaz; mă aplec (“Ține manșa fixă!”) să scot flapsurile la ultima poziție, pornesc pompa suplimentară, și presez ușor manșa... La penultimul tur de pistă, la manevra asta am făcut o greșeală de neiertat: am lăsat manșa din mînă preț de o zecime de secundă; nu și de data asta... De-aici preia instructorul:

- Dacă am fi săgeată, ne-am opri la 50 de m inainte de prag, unde-i drumul ăla, vezi? Monitorizează înaintarea și înfundarea, îți fac un sinus, cum să-ți zic ca să pricepi mai bine? Mai băgăm o sută de ture, ca să fim siguri că ajungem... Cînd sîntem siguri ca prindem pista, reducem complet! Hai, redu! Îmi ții 118 la ora, constant! De-aici facem prima redresare, ușoooor de manșă, atît! Nu trage așa tare că tre’ să coborîm dacă vrem să aterizăm! Acuma a doua redresare, îl punem la orizontală, cu botul pe rădăcina salciei, o vezi? De-acuma ținem salca pe bot! Pierdem portanță, botul cade, tragem progresiv de manșă, am pus două roți, tragem tare de manșă să coboare încet botul, Yes! Ține salca! Acuma frînează, ușor... lasă gazul că iar se oprește elicea! Frînează omule, frînează cu amîndouă frînele deodată, ține salca, bagă flapsurile, oprește pompa, degajăm!

Degajăm spre stînga, instructorul iar e exasperat:

- 450 de metri am tot aterizat! Îmi arată plăcuța gravată pe capotă: Fii atent ce scrie aici: “Distanța de aterizare: 120 m.” Ție ți-au trebuit 400! Ce nu frînezi mai tare?!

“Bine că am aterizat și în 400”, îmi zic în gînd. Tare:

- Păi înainte mi-ați zis că am frînat prea devreme, și prea scurt, de-am oprit avionul înainte de degajare, acuma e prea tîrziu, nu pot s-o nimeresc din prima, zic.

- Mă, ar trebui să-ți scumpesc ora de zbor, cu o taxă suplimentară pentru cît mă faci să înjur!

- Hm... eu zic că pentru asta ar trebui dimpotrivă, să lăsați din preț...

Instructorul meu -- altfel o persoană cultă, educată și elevată -- este adeptul cunoscutului sistem pedagogic cu trei S: strigăte, sarcasm și sudalme. Mi-a explicat că o face intenționat, că cică așa reușește să transmită mai bine informația și că altfel n-aș reține nimica...

Ce-i drept, Makarenko n-a învățat niciodată pe nimeni să zboare.

Musafiri

Azi am avut trafic pe aerodrom: au venit două avioane TL 2000 Sting, dacă nu greșesc de la Cluj. Instructorul meu a fost foarte curios să vadă cum se zboară în ele, așa că dupa 3 tururi de pistă am coborît iar el a urcat într-un TL, alături de pilotul respectiv, și-au dat o raită.



La întoarcere a fost teribil de impresionat, cred că i-a rămas gîndul la ele.



Am decolat să mai facem cîteva tururi, și între timp au decolat și cele două TL-uri, degajînd în viteză chiar pe sub noi...

Am transpirat ingrozitor azi, că au fost vreo 28 de grade afară iar în carlingă e ca într-o seră. După prima decolare, la virajul 2 mă usturau ochii în asemenea hal de la transpirația scursă în ei, că a trebuit să îl rog pe instructor să preia comanda cîteva secunde ca să mă pot șterge.

Evident că a refuzat imediat (“Descurcă-te, ești pilot!”) însă apoi mi-a dat un șervețel cu care m-am șters puțin ridicînd mîna de pe maneta de gaze.

Nu-s prea mulțumit de cum îmi ies tururile de pistă. La decolare fac palierul prea sus, apoi urc prea încet și nu prea înțeleg de ce; urc cît de repede pot fără să-mi scadă viteza de urcare sub 115 km/h, cu puterea la limita verde. Apoi virajul 1 mi-a ieșit azi bine doar de 2 ori din 5, cu toate că ieri mi-a ieșit mai bine cam de fiecare dată.

Cele 45 de grade între mine și baza pistei încă nu mi-s prea evidente pentru virajul 3, iar la virajul 4 mai uit să reduc imediat turația. Aterizarea încă mi se pare imposibil de făcut fără ajutor, dar cel puțin n-am mai băgat elicea în iarba înaltă. Cu toate că virajele mi-au ieșit parcă mai prost, per ansamblu am învățat totuși lucruri care ieri nu-mi ieșeau, iar ultimul tur de pistă parcă mi-a ieșit aproape acceptabil, cu viraje cu tot.

Salca

După ce termin școala o să mă duc pe jos pînă la salcia aia nenorocită și-i dau foc cu mîna mea. Ceilalți elevi n-au decît să se orienteze după flacără!

Azi am mers mai prost ca ieri. Nu știu de ce, parcă nicicum nu puteam cădea la învoială cu aparatul. Capac la toate, după un tur de pistă am frînat prea mult în dreapta și-am băgat elicea în iarba necosită. Că n-am “ținut salcia” cum trebuie...